Why is it so hard to have real friends?

Maybe because I always look for what we could have. My father told me once, when I was young „Son, your friends are the fingers and often, all your remaining fingers.” Since then I wonder met: that they be my real friends?
Perhaps I should not trust anyone from the people I’ve met? I do not know how to find out who my real friends are.

Or have people looking for me to get together or who wake up when sleeping?

Or as people who support me when I’m sad or those who make me see my mistakes, although not my liking?

Or have people congratulate me for my birthday and celebrate with me all night or those with a simple phone call make me feel better?

Or as people who are there whenever I need them, or those who, despite their absence, I have loved the most?

Are they people who talk about my secret loves, or those who are on stilts as a great conqueror without any reason?

Those who tell me that all is well or those who contradict me and make me see evil?

Those who lend me money when I need, or who refuses me knowing how I’m going to use?

Those who greet me and hug me when they see me or those I get with a sincere smile and a handshake?

Those who answer everything I ask them or those without them require, cry me what happened?

Those who tell me they love me and those who with a smile, transmit much more than that?

Those not argue with those who never or sometimes upset me?

The truth is that there are a lot of kinds of friends, but I count on those who, although knowing my feelings, my thoughts, my imagination, my joys, my successes and failures, and trust me, especially, I accept it they are, without judgment and reproaches, which simply mean … look, over there is my friend.

De ce este atât de greu să ai prieteni adevăraţi?

Poate pentru că tot timpul căutăm ceea ce nu am putea avea. Tatăl meu mi-a zis odată, când eram mic: „Fiule, prietenii se numără pe degetele de la mâini şi, de multe ori, tot îţi mai rămân degete.” De atunci mă întreb întruna: care or fi adevăraţii mei prieteni?

Poate că trebuie să nu am încredere în nimeni din cei pe care i-am cunoscut? Nu știu cum să aflu care sunt adevărații mei prieteni.

 

Or fi cei care mă caută să ieșim împreună sau cei care mă trezesc când dorm?

Or fi cei care mă sprijină când sunt trist sau cei care mă fac să-mi văd greșelile, chiar dacă nu-mi sunt pe plac?

Or fi cei care mă felicită de ziua mea de naștere și care sărbătoresc cu mine toată noaptea sau cei care cu un simplu telefon mă fac să mă simt mai bine?

Or fi cei care sunt acolo oricând am nevoie de ei, sau cei care, în ciuda absenței lor, m-au iubit cel mai mult?

Oare sunt cei cărora le povestesc despre iubirile mele în secret, sau cei cu care fac pe grozavul ca un mare cuceritor fără nici un temei?

Cei care îmi spun că totul este bine sau cei care mă contrazic și mă fac să văd răul?

Cei care îmi împrumută bani când am nevoie, sau cei care mă refuză știind cum am de gând să-i folosesc?

Cei care mă salută și mă strâng în brațe când mă văd sau cei care mă primesc cu un surâs și cu o sinceră strângere de mână?

Cei care îmi răspund la tot ce-i întreb sau cei care, fără să le-o cer, plâng cu mine pentru ce li s-a întâmplat?

Cei care îmi spun că mă iubesc sau cei care cu un zâmbet, transmit mult mai mult decât atât?

Cei cu care nu mă cert niciodată sau cei cu care mă supăr câteodata?

Adevărul este că pot exista o mulțime de feluri de prieteni; dar eu contez pe cei care, deşi cunosc sentimentele mele, gândurile mele, imaginaţia mea, bucuriile mele, reuşitele şi eşecurile mele, au încredere în mine şi, mai ales, mă acceptă aşa cum sunt, fără raţionamente şi reproşuri; care pur şi simplu spun…uite, cel de acolo este PRIETENUL meu.

Empty cage

There was a priest named Jorge Thomas, in a small village in New England.
One Easter Sunday came to church, carrying with him a rusty cage, old and bent and put it on the pulpit. More overheads were frowning and as disapproval, priest Thomas began to speak: „When we went through the village yesterday I saw a young man coming toward me swinging this bird cage. On her butt, there were three little wild birds, shivering with cold and fear.

I stopped the boy and asked him:

– What’s going in there, boy?

– Just some old birds.

– And what will you do with them?

– We are going home and having fun with them. A tormented them and rip them feathers and put them to fight. I’ll be having a great time.

– But sooner or later you will tire of these birds. What will you do with them then?

– I like cats. They like birds. I’ll give them.

I kept silent for a few minutes, then I asked the boy:

– How do the birds this boy?

– Eh? Birds certainly do not want that, right? It’s just plain old birds of the field. Not sing. I’m not even pretty!

– So … what do you want?, I asked again.

The young man looked surprised, as if I was crazy and I said, „Ten dollars.” I looked into his pocket and drew out a bill yece dollars. I put it in the boy’s hand. In an instant the boy was gone.

I lifted the cage and took it to the street, where there was a tree and a clearing. Putting the cage on the floor, opened it and gently tapping metal rod, I persuaded the birds out in freedom. „

Only now it was understood belong empty cage on the pulpit. Then the priest began his sermon.

„One day Satan and Jesus were talking. Satan had just come from the Garden of Eden and all praise and extolling.” Yes, Lord, I just caught everyone down there. I set a trap, put bait I knew they can not refuse. I’ve got them all! „

„What will you do with them?” Jesus asked. Satan replied, „I’m having fun! Going to teach them to hate and to abuse each other, drink, smoke and curse. I will learn how to invent guns and bombs and kill each other. Going to have fun really! „

„And what will you do after having fun with them?” Jesus asked. „Oh, I’ll kill them,” he exclaimed Satan full of pride.

„How do you want them?” Jesus asked.

„Oh, but you do not want these people.’s Not worth anything. Going to get spit, curse and kill! Only not want these people!”

„How do you want them?” He asked again. Satan looked at Jesus and jokingly said: All your tears and all your blood. „

Jesus said, „Okay!” Then he paid the price. „

The priest raises the cage, opened the door and came down from the pulpit.

Colivia goală

Era odată un preot pe nume Jorge Thomas, într-un sat mic din Noua Anglie.

Într-o duminică de Paşte, a venit la biserică, ducând cu el o colivie ruginită, îndoită şi veche şi a pus-o pe amvon. Mai multe frunţi s-au încruntat şi, ca dezaprobare, preotul Thomas a început să vorbească: „Când mergeam ieri prin sat am văzut un tânăr care venea înspre mine legănând această colivie. Pe fundul ei, erau trei păsărele mici sălbatice, tremurând de frig şi teamă.

L-am oprit pe băiat şi l-am întrebat:

– Ce duci acolo, băiete?

– Sunt doar niște păsări bătrâne.

– Și ce vei face cu ele?

– O să le duc acasă și o sa ma distrez cu ele. O să le chinuiesc și o să le smulg penele și o să le pun să se bată. O să mă distrez de minune.

– Dar mai devreme sau mai târziu te vei sătura de păsărelele astea. Ce vei face cu ele atunci?

– Am niște pisici. Le plac păsările. O să le dau lor.

Am tăcut pentru câteva minute, apoi l-am întrebat pe băiat:

– Cât vrei pe păsările astea băiete?

– Eh? Cu siguranță nu vreți păsările astea, nu? Sunt doar niște păsări simple bătrâne de pe câmp. Nu cântă. Nici măcar nu sunt frumoase!

– Deci… cât vrei?, l-am întrebat din nou.

Tânărul m-a privit mirat, ca și cum aș fi fost nebun și mi-a zis: „Zece dolari.” Am căutat în buzunar şi am scos o bancnotă de yece dolari. Am pus-o în mâna băiatului. Într-o clipă băiatul a dispărut.

Am ridicat colivia şi am dus-o la capătul străzii, unde era un pom şi un luminiş. Punând colivia pe jos, am deschis-o şi bătând uşor în vergile din metal, le-am convins pe păsărele să iasă în libertate.”

Abia acum s-a înţeles ce căuta colivia goală pe amvon. Pe urmă, preotul şi-a început predica.

„Într-o zi, Satan şi Isus stăteau de vorbă. Satan tocmai venise din grădina Edenului şi se tot lăuda şi se ridica în slăvi. „Da, Doamne, tocmai am prins pe toată lumea de acolo de jos. Le-am întins o capcană, am pus momeala pe care ştiam că nu o pot refuza. I-am prins pe toţi!”

„Ce vei face cu ei?”, a întrebat Isus. Satan a răspuns: „Mă distrez! o să-i învăţ să se urască şi să se abuzeze reciproc, să bea, să fumeze şi să blesteme. Îi voi învăţa să inventeze armele şi bombele şi să se omoare între ei. O să mă distrez cu adevărat!”

„Şi ce vei face după ce te distrezi cu ei?”, a întrebat Isus. „Oh, o să-i omor”, a exclamat Satan plin de orgoliu.

„Cât vrei pe ei?”, a întrebat Isus.

„Oh, dar tu nu-i vrei pe oamenii ăştia. Nu valorează nimic. O să te scuipe, blesteme şi omoare! Doar nu-i vrei pe oamenii aceştia!”

„Cât vrei pe ei?”, a întrebat din nou. Satan l-a privit pe Isus și, glumind, i-a zis: Toate lacrimile tale şi tot sângele tău.”

Isus a zis: „Bine!” Atunci el a plătit preţul.”

Preotul ridică colivia, a deschis uşa şi a coborât din amvon. 

Earthquake in india

I invited a friend of mine in India, Rapp Poothokaren, SJ, who was in Ahmedabad, the commercial capital of Guyaratului, when the earthquake of 26 January, and experienced staff. He told me that hearing screams, all came out. Earth there stood in waves with an angle up to 10 degrees, swinging from side to side for about a minute in a quiet grave. I had to sit with feet to stay in balance. Mother Earth’s heartbeat.
The first instruction by volunteers who went to help those most affected was to leave first to speak. To listen, to put a hand on his shoulder, to shake hands. Then if those victims of the earthquake, which already did not have anything in their poverty gave them a cup of tea, to accept. Is dignity and Indian hospitality.

Exciting and copy to cimportat Kutch police, the earthquake epicenter. All arrangements were in gala uniform, in formation in front of the flag, singing the national anthem since January 26 is National Day of the Republic and the morning flag salute. At a quarter to nine o’clock, in full ceremony began at once brutal earthquake, but all men have remained in place and continued to sing the national anthem. When they finished their boss congratulated for patriotism and discipline, and sent immediately to help people. Many of them have lost relatives in the disaster.

Cutremur în India

M-a invitat un prieten de-al meu din India, Rappai Poothokaren, S.J., care era în Ahmedabad, capitala comercială a Guyaratului, când a fost cutremurul din 26 ianuarie, şi l-a trăit personal. Mi-a povestit că auzind ţipete, au ieşit cu toţii afară. Acolo pământul se ridica în valuri cu un unghi de până la 10 grade, oscilând dintr-o parte în alta timp de aproximativ un minut într-o linişte de mormânt. Trebuia să stai cu picioarele depărtate pentru a rămâne în echilibru. Bătăile inimii mamei Terra.

Prima instrucţiune dată voluntarilor care plecau să-i ajute pe cei mai afectaţi a fost să-i lase mai întâi să vorbească. Să asculte, să le pună o mână pe umăr, să le strângă mâna. Apoi dacă acele victime ale cutremurului, care deja nu mai aveau nimic, le ofereau din sărăcia lor o ceaşcă de ceai, să o accepte. Este demnitatea şi ospitalitatea indienilor.

Emoţionant şi exemplar s-a cimportat poliţia din Kutch, în epicentrul cutremurului.  Tot regimul era în uniforme de gală, în formaţiune în faţa steagului, cântând imnul naţional, deoarece 26 ianuarie este ziua naţională a Republicii şi steagul se salută dimineaţa. La ora nouă fără un sfert, în plină ceremonie, a început dintr-o dată cutremurul brutal, dar toţi bărbaţii au rămas pe poziţii şi  au continuat să cânte imnul naţional. Când au terminat, şeful lor i-a felicitat pentru patriotism şi disciplină, si i-a trimis imediat să ajute populaţia. Mulţi dintre ei şi-au pierdut rudele în această catastrofă.

 

 

Wisdom eagle

The eagle is a bird longest of its species. Enough to live up to 70 years, but to reach this age, 40 years should take a very serious and difficult decision.

At 40, his claws are strong and flexible and fails to grasp prey to feed. Long and sharp beak is înconvoaie the chest. Gone are aging and heavy and thick feathers. To fly suddenly becomes extremely difficult! Then, the eagle does not have only two alternatives: to die or to face a painful process of renewal which will last 150 days. This is on top of a mountain flight, have to fly there in a nest near a high wall, where you do not have to fly.

Having found this place, eagle start to hit the wall with his beak until it succeeds and tear. Then, you must wait to grow a goatee again will turn off all claws. When new claws will start to grow, you have to draw them all the old feathers. After five months out to make the flight to renew and live another 30 years.

In our lives, often we must shelter for a certain period of time and begin a systematic renewal, to continue our flight to victory, we must detach the customs, traditions and memories that have caused pain. Just like that, freed from the weight of the past, we can enjoy valuable result that it brings a renewal.

Înţelepciunea vulturelui

Vulturul este pasărea cea mai longevivă a speciei sale. Ajunge să trăiască până la 70 de ani, dar ca să ajungă la vârsta aceasta, la 40 de ani trebuie să ia o decizie foarte serioasă şi dificilă.

La 40 de ani, ghiarele lui sunt strânse şi flexibile şi nu reuşeşte să-şi apuce prada pentru a se hrăni. Ciocul lui lung şi ascuţit se înconvoaie înspre piept. Aripile sunt îmbătrânite şi grele, iar penele groase. Să zboare devine dintr-o dată extrem de greu! Atunci, vulturul nu mai are decât două alternative: să moară sau să înfrunte un dureros proces de înnoire care va dura 150 de zile. Acest proces constă în zborul pe culmile unui munte; trebuie să zboare acolo, într-un cuib aproape de un zid mare, unde să nu trebuiască să zboare.

După ce a găsit acest loc, vulturul începe să dea în perete cu ciocul până ce reuşeşte să şi-l smulgă. Pe urmă, trebuie să aştepte să-i crească un cioc nou cu care va desprinde pe rând toate ghiarele. Când noile ghiare vor începe să crească, va trebui să desprindă cu ele toate penele vechi. După cinci luni, iese pentru a-şi face zborul de înnoire şi mai trăieşte încă 30 de ani.

În vieţile noastre, de multe ori trebuie să ne adăpostim pentru o anumită perioadă de timp şi să începem un procea de înnoire; pentru a ne continua zborul spre victorie, trebuie să ne desprindem de obiceiuri, tradiţii şi amintiri care  ne-au provocat durere. Doar aşa, eliberaţi de greutatea trecutului, putem să ne bucurăm de rezultatul valoros pe care-l aduce cu sine o reînnoire.

Olympic medal

When Susan found out she was pregnant, he worried much had already been two years since exceeded 40 years and was aware of her pregnancy risks involved. While living in the United States where abortion is permitted, being Christian, did not take into account the advice of friends and her husband, Michael, were commissioned of God. Kenneth was born as a normal child apparently still pediatrician conclusions were categorical: he was born with Down syndrome, although not present typical Mongolian features accompanying manifestations of this disease. Since that day, parents have decided to offer all stimuli and all efforts to be on his feet, in addition to faith in God and His Word.
Special school, she met Benny, who became his colleague adventure and both were different from other children. They grew and developed in two young athletic and generous. Discipline that were raised allowed to enter the athletics team for Special Olympics in Atlanta. They were not hard to qualify for 100, 200 and 400 meters.

On the day of the contest, while Kenneth’s parents watched him on the banks of the stadium, he said a prayer, ran full force and won the 100 meters. Michael and Susan cried with joy when she sang Union anthem while watching the table and the gold medal hanging from their boy’s chest.

At 400 meters, came in first place and remained so until the very end, however, just before the end, he stopped and left the track in front of the crowd awe. Parents lovingly asked him: „Why did you do this, Kenneth? If you continue, you would not win one round and therefore another medal!” „But, Mom – Kenneth replied innocently – I already have a medal, but instead Benny still has none!”

Medalia Olimpică

Când Susan a aflat că era însărcinată, s-a îngrijorat mult, trecuseră deja doi ani de când depăşise pragul de 40 de ani şi era conştientă de riscurile pe care sarcina ei le implica. Deşi trăia în Statele Unite, unde este permis avortul, fiind creştină convinsă, n-a luat în considerare sfatul prietenilor şi, împreună cu soţul ei, Michael, au încredinţat sarcina lui Dumnezeu. Kenneth s-a născut aparent ca un copil normal, totuşi, concluziile pediatrului au fost categorice: se născuse cu sindromul Down, deşi nu prezenta trăsăturile tipice mongoloide care însoţesc manifestările acestei boli. Din acea zi, părinţi au hotărât să-i ofere toţi stimulii şi toate eforturile pentru a fi pe picioarele lui, pe lângă credinţa în Dumnezeu şi în Cuvântul său.

La şcoala specială, l-a cunoscut pe Benny, care a devenit colegul lui de aventuri şi amândoi se deosebeau de ceilalţi copii. Au crescut şi s-au dezvoltat în doi tineri atletici şi generoşi. Disciplina cu care au fost crescuţi le-a permis să intre în echipa de atletism pentru Olimpiadele Speciale de la Atlanta. Nu le-a fost greu să se califice pentru 100, 200 şi 400 de metri.

În ziua concursului, în timp ce părinţi lui Kenneth îl priveau de pe băncile stadionului, el a rostit o rugăciune, a fugit cu toată forţa şi a câştigat la 100 de metri. Michael şi Susan plângeau de bucurie când s-a cântat imnul Uniunii în timp ce priveau tabelul şi medalia de aur care atârna la pieptul băiatului lor.

La 400 de metri, a ieşit pe primul loc şi s-a menţinut astfel până la bun sfârşit, totuşi, puţin înainte de final, s-a oprit şi a ieşit de pe pistă în faţa uimirii mulţimii. Părinţii l-au întrebat cu dragoste: „De ce ai făcut asta, Kenneth? Dacă ai fi continuat, ai mai fi câștigat o rundă și, prin urmare, o altă medalie!” „Dar, mamă – a răspuns Kenneth cu inocenţă – eu am deja o medalie; în schimb Benny încă nu are nici una!”