Când Susan a aflat că era însărcinată, s-a îngrijorat mult, trecuseră deja doi ani de când depăşise pragul de 40 de ani şi era conştientă de riscurile pe care sarcina ei le implica. Deşi trăia în Statele Unite, unde este permis avortul, fiind creştină convinsă, n-a luat în considerare sfatul prietenilor şi, împreună cu soţul ei, Michael, au încredinţat sarcina lui Dumnezeu. Kenneth s-a născut aparent ca un copil normal, totuşi, concluziile pediatrului au fost categorice: se născuse cu sindromul Down, deşi nu prezenta trăsăturile tipice mongoloide care însoţesc manifestările acestei boli. Din acea zi, părinţi au hotărât să-i ofere toţi stimulii şi toate eforturile pentru a fi pe picioarele lui, pe lângă credinţa în Dumnezeu şi în Cuvântul său.
La şcoala specială, l-a cunoscut pe Benny, care a devenit colegul lui de aventuri şi amândoi se deosebeau de ceilalţi copii. Au crescut şi s-au dezvoltat în doi tineri atletici şi generoşi. Disciplina cu care au fost crescuţi le-a permis să intre în echipa de atletism pentru Olimpiadele Speciale de la Atlanta. Nu le-a fost greu să se califice pentru 100, 200 şi 400 de metri.
În ziua concursului, în timp ce părinţi lui Kenneth îl priveau de pe băncile stadionului, el a rostit o rugăciune, a fugit cu toată forţa şi a câştigat la 100 de metri. Michael şi Susan plângeau de bucurie când s-a cântat imnul Uniunii în timp ce priveau tabelul şi medalia de aur care atârna la pieptul băiatului lor.
La 400 de metri, a ieşit pe primul loc şi s-a menţinut astfel până la bun sfârşit, totuşi, puţin înainte de final, s-a oprit şi a ieşit de pe pistă în faţa uimirii mulţimii. Părinţii l-au întrebat cu dragoste: „De ce ai făcut asta, Kenneth? Dacă ai fi continuat, ai mai fi câștigat o rundă și, prin urmare, o altă medalie!” „Dar, mamă – a răspuns Kenneth cu inocenţă – eu am deja o medalie; în schimb Benny încă nu are nici una!”
Live your life! 