M-a invitat un prieten de-al meu din India, Rappai Poothokaren, S.J., care era în Ahmedabad, capitala comercială a Guyaratului, când a fost cutremurul din 26 ianuarie, şi l-a trăit personal. Mi-a povestit că auzind ţipete, au ieşit cu toţii afară. Acolo pământul se ridica în valuri cu un unghi de până la 10 grade, oscilând dintr-o parte în alta timp de aproximativ un minut într-o linişte de mormânt. Trebuia să stai cu picioarele depărtate pentru a rămâne în echilibru. Bătăile inimii mamei Terra.
Prima instrucţiune dată voluntarilor care plecau să-i ajute pe cei mai afectaţi a fost să-i lase mai întâi să vorbească. Să asculte, să le pună o mână pe umăr, să le strângă mâna. Apoi dacă acele victime ale cutremurului, care deja nu mai aveau nimic, le ofereau din sărăcia lor o ceaşcă de ceai, să o accepte. Este demnitatea şi ospitalitatea indienilor.
Emoţionant şi exemplar s-a cimportat poliţia din Kutch, în epicentrul cutremurului. Tot regimul era în uniforme de gală, în formaţiune în faţa steagului, cântând imnul naţional, deoarece 26 ianuarie este ziua naţională a Republicii şi steagul se salută dimineaţa. La ora nouă fără un sfert, în plină ceremonie, a început dintr-o dată cutremurul brutal, dar toţi bărbaţii au rămas pe poziţii şi au continuat să cânte imnul naţional. Când au terminat, şeful lor i-a felicitat pentru patriotism şi disciplină, si i-a trimis imediat să ajute populaţia. Mulţi dintre ei şi-au pierdut rudele în această catastrofă.
Live your life! 